Joey Goebel spune: “Torturati-l pe artist”
Imi pare teribil de rau ca eu sunt cel care-ti spune asta, insa nu vei fi niciodata fericit.
Nu vreau sa te ranesc. Ti-o spun deoarece cred ca asa e drept, sa fiu sincer cu tine inainte de a incepe. Sper ca apreciezi acest lucru, pentru ca nimeni nu va mai fi drept sau sincer cu tine de acum incolo. Deci inca o data, iti spun din capul locului: nu vei fi niciodata fericit. Ti-o dau in scris, si sa-ti fie de bine!
Trebuie sa stii, nu-mi iasa intotdeauna dar ma straduiesc.
In diminetile bolnave cand soarele isi primeste pedeapsa pentru arsurile provocate cu o zi urma neghiobilor atotstiutori, eu incerc sa-mi gasesc punctul maxim de sinceritate.
E al naibii de dificil, e ca si cum ai cauta cu atentie sporita – pentru a nu-l zdrobi – un bob de zmeura intr-un cos adanc umplut cu nuci proaspete care nu si-au parasit coaja groasa si verzuie.
Imi caut sinceritatea in greseli impardonabile, in replici dure, in motive intemeiate si in idealuri care ating cel putin inaltimea celor mai multi “zgarie-nori de Romania” – blocurile cu 10 etaje.
Niciodata insa n-am reusit sa o gasesc cum o face el, Joey Goebel. In citatul de mai sus, reprezentat prin paragraful de inceput al romanului Torturati-l pe artist, sinceritatea lui e dezarmanta, ajunge sa te intrige, sa te faca sa te intrebi retoric: “cu mine vorbesti?” ca intr-un final sa strigi anemic si neconvingator “asta nu e realitatea mea”. Dar… poate ca este.
Ideea e mai mult decat simpla, Torturati-l pe artist prezinta viata unui tanar artist batut de soarta (impresar, manager, mogul media) prin pierderea celor dragi si drage deoarece: “suferinta creeaza arta”; toate acestea intr-o societate oarecum retardata care gusta din plin filmele, muzica si seriale TV minimaliste, lipsite de consistena si de o minima educatie.
Intr-o era a divertismentului dezgustator, arta devine ceva cu adevarat abstract si fara rost.
Cartea americanului Joey Goebel nascut in 1980 in Kentucky, a aparut in 2004, a castigat premiul local Kentucky Literary Award iar in prezent este tradusa in peste cincisprezece limbi.
Cine sunt mai tristi, batranii, din pricina tuturor lucrurilor pe care le-au vazut, le-au avut si le-au pierdut, sau copiii, carora le plangi de mila de cat de nestiutori sunt in privinta celor ce le vor vedea, avea, pierde?
P.S. Oare vreun artist/compozitor/cantaret de la noi (din cei care sunt acum pe val si in topuri) daca ar citi cartea aceasta ar pricepe esentialul? Tare mi-e frica ca nu.
Tentativa de a readuce cultura printre oamenii de rând, venită de la un om care toată viaţa a susţinut exact contrariul, de dragul banilor. Povestea unui artist care, cu puţin ajutor, şi-a canalizat energia şi a transformat fiecare experienţă, dureroasă sau plăcută, în ceva demn de a fi promovat. Un talent remarcabil, cultivat prin suferinţă. O carte superbă, numai bună de citit
P.S. Mă bucur că ţi-a plăcut şi ţie
O vreau, o vreau, o vreau 8->
tocmai am terminat de citit cartea asta … asa am ajuns de fapt pe blogul tau.
ideea mi-a placut foarte mult, ideea de arta prin suferinta e absolut adevarata si sunt convinsa ca astfel de experimente au avut loc, poate doar la scara mai mica totusi. si daca n-am avut toti un Harlan, a avut viata grija sa primim cate putin din fiecare.
totusi finalul m-a dezamagit ingrozitor. nu mi-a placut deloc. dar per total cartea e clar printre cele mai bune de genu` asta. respect autorului.
si ai dreptate, din pacate bag mana in foc ca 99& din cantaretii actuali de la noi n-ar pricepe nimic, asta daca ar ajunge vreodata sa puna mana pe o carte (ceea ce ma indoiesc sincer avand in vedere ca majoritatea vorbesc de parca n-au citit nici macar abecedarul).